Don't cry...

Ffffffff important!!

A se citi până la capăt!

Brian Moore, în vârstă de 17 ani, a murit pe 27 mai 1997. Venea de la un prieten spre casă când maşina lui s-a izbit de un stâlp de electricitate. A ieşit din maşină nevătămat, dar a călcat pe un fir de curent căzut şi a fost electrocutat.Părinţii lui au păstrat o copie a unui eseu al lui Brian, scris cu puţin timp înainte de decesul acestuia si găsit în dulapul lui de la liceul pe care îl frecventa. „Cred că Dumnezeu l-a folosit pentru un scop, iar noi ar trebui să găsim scopul acesta şi să facem ceva cu el" a spus doamna Moore despre eseu. Ea şi sotul ei vor să împărtăşească viziunea fiului lor despre viaţă şi moarte.
Iată eseul:

În acea stare între trezire şi visare, m-am găsit în Camera de Sus. Nu zăream obiectele din jur, cu excepţia unui perete acoperit cu dosare. Camera era lipsită de viaţă, cu micile ei fişe, era un sistem rudimentar de catalogare a vieţii mele. Aici erau scrise faptele mele din fiecare moment, mari şi mici, cu detalii pe care memoria mea nu le putea cuprinde. Un sentiment de uimire şi curiozitate, amestecat cu frică, s-a stârnit în mine pe măsură ce am început să deschid dosare la întâmplare şi să le citesc. Unele mi-au adus bucurie şi amintiri plăcute, altele ruşine si regrete aşa de puternice că m-aş fi uitat peste umăr să văd dacă nu se mai uită cineva.Un dosar „Prieteni" era lângă cel pe care scria „Prietenii pe care i-am trădat". Titlurile erau aranjate de la cele lumesti la cele cu totul deosebite. „Cărţi pe care le-am citit". „Minciuni pe care le-am spus". „Sprijin pe care l-am acordat". „Glume la care am râs". Unele erau aproape exagerate în exactitatea lor: „Lucruri pentru care am întristat pe fratii mei". La altele nu am putut să râd: „Lucruri pe care le-am făcut la mânie". „Lucruri pentru care am bombănit în soaptă către părinţii mei".Nu încetam să fiu surprins de conţinutul lor. Adesea erau mult mai multe fişe decât mă aşteptam, alteori erau mai puţine decât speram. Am fost de-a dreptul copleşit de adevăratul volum al vieţii pe care am trăit-o. Să fi fost posibil ca la anii mei să pot umple fiecare din miile sau chiar milioanele de fişe? Dar fiecare fişă a confirmat adevărul. Fiecare era scrisă cu propriul meu scris. Fiecare era semnată cu semnătura mea.Când am scos dosarul „Programe TV la care m-am uitat", mi-am dat seama că el creştea pe măsură ce îl scoteam pentru a putea cuprinde conţinutul lui. Fişele erau împachetate strâns, şi chiar după doi sau trei metri nu am ajuns la capăt. L-am închis ruşinat. Nu atât pentru calitatea programelor, cât pentru timpul enorm pe care acel dosar îl reprezintă. Când am ajuns la un dosar numit „Gânduri desfrânate" am simţit un fior prin tot trupul. Am scos dosarul doar 1 cm, fără a dori să-i verific mărimea şi am scos o fişă. Conţinutul ei detaliat m-a cutremurat. Mi s-a făcut rău la gândul că un asemenea moment a fost înregistrat. O furie aproape animalică m-a cuprins. Un gând îmi domina mintea: „Nimeni nu trebuie să vadă aceste fişe. Nimeni nu trebuie să vadă această cameră! Trebuie să le distrug!"Într-o furie nebuneascã am smuls dosarul. Trebuia să îl golesc şi să ard fişele. Le-am apucat de un capăt şi am început să îl lovesc de podea, dar nu am putut să scot nici măcar o fişă. Am devenit disperat si am smuls o fişă afară, dar era tare ca şi oţelul când am încercat să o sfâşii.Învins şi complet neajutorat am pus dosarul înapoi în deschizătura lui. Am plecat cu fruntea spre perete.Am aruncat o privire autocompătimitoare. Şi atunci am văzut dosarul: „Oameni cu care am împărtăşit Evanghelia". Mânerul lui era mai strălucitor decât al celor din jurul lui, mai nou, aproape nefolosit. Am tras de mâner şi o cutie mică, nu mai lungă de 3 cm mi-a căzut în mână. Puteam să număr pe degetele de la o mână fişele pe care le conţinea. Atunci mi-au dat lacrimile. Am început să plâng cu hohote atât de puternice încât mă durea. Au început în stomac şi apoi mi-au scuturat tot corpul. Am căzut în genunchi şi am plâns. Am plâns de ruşine, cea mai copleşitoare ruşine dintre toate. Rafturile cu dosare se învârteau în ochii mei plini de lacrimi. „Nimeni nu trebuie să afle vreodată de această cameră! Trebuie să o încui si să ascund cheia!"Dar apoi, după ce mi-am şters lacrimile, l-am văzut pe EL. „Nu, nu EL...nu aici! Oh, oricine, dar nu Iisus". Am privit neajutorat cum EL a început să deschidă dosarele şi să citească fişele. Nu puteam îndura să văd răspunsul Lui. În momentele în care reuşeam să privesc faţa Lui, am văzut o întristare mai adâncă decât a mea. Părea că merge intuitiv la cele mai rele dosare. De ce trebuia să le citească pe toate? În final S-a întors şi a privit spre mine. A privit spre mine cu milă în ochi... dar cu o milă care nu m-a mâniat. Am plecat capul, mi-am pus faţa în mâini şi am început să plâng din nou. A venit spre mine şi m-a îmbrăţişat. Ar fi putut zice atât de multe lucruri, dar nu a zis un cuvânt. Doar a plâns împreunã cu mine. Apoi S-a ridicat şi S-a întors la peretele cu dosare. A început dintr-un capăt al camerei şi a luat dosarele unul câte unul şi a scris numele Lui peste al meu pe fiecare fişă. „Nu!" Am strigat repezindu-mă spre EL. Tot ce puteam să zic era: „Nu, nu!!!", pe când trăgeam fişa de la EL. Numele Lui nu ar trebui să fie pe această fişă dar era acolo, scris în rosu, atât de puternic, atât de intens, atât de viu. Numele lui Iisus L-a acoperit pe al meu. Era scris cu sângele Lui. Blând, El a luat fişa de la mine. A zâmbit, un zâmbet trist şi a continuat să semneze fişele. Nu cred că voi înţelege vreodată cum a făcut-o aşa de repede, dar în clipa următoare L-am auzit închizând ultimul dosar şi venind înapoi la mine. Şi-a pus mâna pe umărul meu şi a zis: „S-a terminat!"
M-a condus afară din cameră. Nu era nici o încuietoare la uşa ei. Încă mai erau fişe ce urmau a fi scrise.